De când cu mediatizarea intensă a cazului Bodnariu, românii şi-au intensificat exerciţiile sportului preferat – datul cu părerea, situându-se de o parte sau de alta a baricadei (cum deja s-a tot scris) sau pe punctul de observatori comentatori neutri. De aici şi până la spălarea rufelor personale în public nu a fost decât un pas. Făcut în grabă, aşa că fiecare şi-a luat arhiva la puricat şi şi-a adus aminte de copilărie în care, inevitabil, a fost bătut de părinţi. Aşa s-a născut trendul confesiunilor terapeutice pe facebook şi bloguri în care, adulţii de azi (majoritatea probabil fără să fie părinţi, la rândul lor), îşi arată propriii părinţi cu degetul, acuzându-i de maltratare.

Probabil că, în unele cazuri, este adevărat, deşi nu ştiu în ce măsură confesiunea publică poate repara ceva. În alte cazuri, însă, miroase a „prilej de neratat” pentru a se poziţiona în trend, în atenţia publică. Pentru că nicio ocazie nu trebuie scăpată. Au fost bătuţi nişte copii? Şi noi! Se vorbeşte acum de te miri ce nenorocire? Aaaaa, păi şi noi, staţi să vedeţi, chiar şi mai rău… Asta pe de o parte. Pe de altă parte, denigrarea asta publică a părinţilor este poate cel mai prost exemplu pe care, la rândul lor, pot să-l dea copiilor (repet, dacă îi au). Plus că „amintirile” astea sunt trunchiate – nu există şi varianta părinţilor, oricât de părtinitoare bănuim că ar putea fi şi, desigur, exclud contextul şi îşi exacerbează rolul de „victimă”. Unii au ajuns traumatizaţi, desigur, dar, în acelaşi timp, şi persoane minunate, astfel că, în mărinimia lor, îşi iartă de la înălţimea maturităţii lor părinţii, printr-un gest public grandios, umflat şi goluţ pe dinăuntru… Alţii, afirmă cu tărie că toată generaţia celor care au copilărit în comunism a suferit bătăi, fiind, astfel, o generaţie diformă şi problematică şi se întreabă cu groază ce o să se aleagă de copiii noştri…

O să treacă şi modă asta. În curând, vin alegerile şi atenţia o să ne fie acaparată de alt trend.

1 COMENTARIU

  1. Mi-am petrecut toata copilaria in communism…A fost pentru mine cea mai grozava perioada a vietii mele… Pe atunci cuvantul Respect a fost la mare cinste… Scoala a fost Scoala iar Educatorii au fost reale modele de viata pentru noi… Exista mai multa responsabilitate in randul copiilor, eram incurajati sa ne dezvoltam potentialul… PS: multumesc mult parintilor pentru palmuta primita la timp…

  2. Cele mai mari pedepse pe care mi le amintesc, nu sunt cele fizice, ci alea prin care mi se interzicea să mă uit la televizor. Am avut parte de ambele, dar mă rugam în gândul meu să fiu lovit mai bine cu vergeaua sau cu liniarul peste degete, decât să mi se interzică să văd serialul ”Sfântul” de la TV.