Vară, zi frumoasă, eu cu ai mei şi o prietenă în vizită la noi cu fiică-sa, Ioana, mai mare şi mai cuminte, pe care însă Alex a reuşit s-o corupă relativ repede. Ne propunem să-i scoatem la circ. Avusesem înainte o experienţă de acest gen (ce-i drept, fără Roby), cu rezultate spectaculoase – la prima parte nici n-au respirat, la a doua nici nu au deschis ochii – de teamă – şi, pe final, s-a dormit în grup, ceea ce ne-a garantat nişte ore de linişte neaşteptată (vorba vine, linişte, că oamenii şi animalele din arenă se produceau cu decibeli la limita suportabilităţii, dar ce mai conta, dacă aveam trei pitici mulţumiţi fiecare doar cu juma’ de metru pătrat de spaţiu, în poziţia pe loc repaos?).

Vrem, deci, să repetăm experienţa, visând cu ochii deschişi la pace, linişte, armonie… cai verzişori pe pereţi şi alte utopii similare. Apropo de visat cu ochii deschişi, mi-aduc aminte de Teo şi de un scurt dialog cu el:

– Închide ochişorii şi dormi, Teo.

– Eu dorm cu ochii deschişi, cu varianta: Mă uit la desene cu ochii închişi, că mă relaxează.

Trecem şi luăm bilete în urale de bucurie bine articulate, atât de bine, încât toată strada află instantaneu despre fericitul eveniment; aşa că raţiunea strigă disperată după un plan rapid – ce să facem, unde să-i ducem până la începerea spectacolului. Ajungem, până la urmă, pentru ca fericirea celor mici să fie completă, la un loc de joacă. Le dăm drumul pe tarla şi comandăm ceva de mâncare. Se împrăştie printre jucării şi instalaţii şi apuc să simt jumătate de minut scaunul sub fund (suficient!), când începe adevărata distracţie:

– Mama mamiiiiiiiii!, Roby strigă de sub un copil mai corpolent, prăvălit peste el pe salteaua gonflabilă.

Îmi recuperez puiul în stilul smuls şi încerc să-l conving să se plictisească lângă noi, dar eşuez şi sfârşesc prin a-l plimba, prin incinta locului de joacă, eu cu capul în jos şi altceva în sus, iar el pe o micro tricicletă. Că acum Alex a căzut de pe tobogan, că i-a intrat o bilă în pantaloni (involuntar), urmată de multe altele (voluntar), că s-au luat la harţă cu alţi doi copii de acolo pentru probleme teritoriale nu mai contează. Adun gaşca pentru masă, deja se făcea târziu. La apel lipseşte Teo. Deşi nu era multă lume în jur, nu-l văd şi pace. Mă salvează Ioana:

– E acolo, la masa rezervată pentru ziua de naştere.

Şi acolo era, ascuns printre ceilalţi copii invitaţi la petrecerea cu care noi nu aveam nimic de-a face, instalat comod pe un scăunel şi înfulecând de zor din farfuria nu se ştie cui. Îl iau pe sus şi-mi doresc să fiu mică sau, mai bine, invizibilă, după care, spăşită, merg să cer scuze părinţilor sărbătoritului. Aceştia s-au mulţumit să mă privească îngăduitor. Explicaţiile şi parlamentările cu Teo se soldează cu un unic răspuns din partea lui:

– Mi-era foame.

– Păi am comandat şi noi.

– Bine, mănânc şi de la noi.

Biiiine, foarte bine…

Hrănim copiii şi plecăm spre circ. Un circ ambulant, improvizat într-o parcare, jumătate pe asfalt, jumătate în ţărână. Nu insist asupra spectacolului jalnic din arenă, mai mult o tragedie, decât o comedie, pentru că nici nu am timp. Alex o ia la fugă, Teo după el, eu reuşesc să-l prind totuşi pe Teo de mână, mă împiedic însă şi mă întind în toată spelndoarea fiinţei mele pe asfalt, cu un contact dur la nivelul genunchiului, alegându-mă cu o julitură mare şi urâtă, în timp ce pantalonul a cedat cu nesimţire. Teo mă vede, se întoarce, se uită când la mine, când la genunchi şi cu o delicateţe înnăscută, pune degetul pe rană şi zice filosofic: „buba”. Îmi dau lacrimile de durere, mă vede că plâng şi empatia îl copleşeşte: începe să urle cât îl ţin puterile. Uit de tot, împac copilul şi reuşim să intrăm. Alex ne aştepta aşezat deja pe nişte băncuţe din scândură oarecum şlefuită. Îi instalez unul lângă altul, flancaţi de mine şi de prietena mea şi de căruciorul lui Roby. Lume multă, colorată, înghesuială, ţipete şi ceva din moşii lui Caragiale. Printre rânduri trec fătuce în costume de circ vânzând tot felul de chinezării strălucitoare şi de unică întrebuinţare, la preţuri triple decât oriunde în altă parte. După ce rezistăm eroic la corul cerşind iau şi io, cedăm psihic când Teo se repede şi smulge o jucărie de la una dintre fete. Plătesc, plătesc, ce să fac, plătesc şi le iau fiecăruia câte una. A ţinut figura cu astea, urmează, pe rând, floricele, vata de zahăr şi sucul, obţinute în baza aceluiaşi concept, dar cu o strategie vizibil îmbunătăţită.

În sfârşit, începe spectacolul. Copiii se îndoapă şi fac zgomot cu chestiile strălucitoare. În vacarmul relativ ostoit, suntem rugaţi să ne închidem telefoanele mobile.

Mă bufneşte râsul şi sunt apostrofată, spre deliciul tuturor, de către clovnul de serviciu. Copiii sunt fericiţi că pe mami a băgat-o în seamă „nenea clovnul” şi mai vor, drept care, fac gălăgie. Pe Alex îl stăpânesc cu ceva vorbe bine ţintite, care fac referire la Moş Crăciun şi la viitoarea sa lipsă şi altele din aceeaşi sferă de acţiune, iar pe Teo îl ţin de-o mână, în timp ce se trânteşte pe jos pentru o baie de ţărână pe sub bancă, iar Roby escaladează căruciorul. Sunt iar compătimită de cineva a cărui faţă nu o văd (că nu am cum):

– Mai puteţi, doamnă?

Înjur în gând şi, da, mai pot! Mă ridic şi îi scot afară. Discuţii, plânsete, implorări, pe scurt, Teo acceptă să intrăm că e cuminte. Cum ajunge la bancă, total neinteresat de ce se întâmplă în arenă, spre disperarea mea şi a celor din jur, o ia la fugă printre rânduri. Îl las pe Roby în grija prietenei mele, pruncul începe să ţipe „mama mamiiiiiiiii”, dar nu e vreme de pierdut, Teo e deja în partea opusă a cortului. Urmează o cursă cu obstacole „pardon, mă scuzaţi, au, mau, hau, bau” şi ajung la Teo care se cocoţase fericit pe un scaun uitat într-o margine şi mă întreabă frumos:

– Mami, de ce faci gălăgie?

Îl apuc de-o aripă, revin şi îi scot iar afară, lăsându-l pe Alex cu prietena mea şi fetiţa ei. De data asta, îi duc direct la maşină, îi urc în scăunele şi le pun centurile. Respir. Ignor protestele, apoi îmi aduc aminte că am nişte snackuri la mine. Îi mituiesc pe copii, care acceptă ofensaţi, după ce iniţial, Roby mă respinsese cu demnitate (lasă pace). Apoi, pentru siguranţă, dau o tură cu maşina şi reuşesc, wow!, să-i adorm. Restul spectacolului am stat, în sfârşit, liniştită pe lângă maşină, să nu-i trezesc cumva, meditând la nemurirea sufletului.

Mai circ de-atât, imposibil!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here