Privesc insistent placa de gresie spartă din mijlocul salonului. Mai bine spus, placa lipsă. Au mai rămas doar câteva bucățele și un adevărat crater. Infirmiera dă cu mopul indiferentă, ca și când ar spăla marmura impecabilă de la Palatul Parlamentului. Simt cum gândurile mi se scurg printre crăpăturile din pereți, se încolăcesc pe picioarele ruginite și tapițeria zdrențuită a scaunului roșu, singurul pe care pot sta – și o fac cu silă – pe suprafețele jegoase și roase de ani și boli a noptierelor matusalemice. Spitalul pare să nu mai fi fost renovat din timpul războiului, iar mizeria și decrepitudinea mă sufocă. Ridic cu groază ochii din podea. Mi-e milă, mă doare, vreau să fug, nu vreau să-l mai văd cum suferă, urăsc furtunurile galbene care-i ies din corp. Lupt să fac abstracție de chipul lui slăbit, alungit, de oasele tâmplei împungând vizibil pielea transparentă. Cavități mici au apărut în ambele părți și încerc să le umplu cu imaginea lui de dinainte de boală. Îmi promit că nu o să rețin acest chip care nu-i aparține, fiind opera unui demon celular, și că în amintirea mea va rămâne așa cum l-am știut ani de zile. Unul dintre furtunuri duce suav un firicel roșu. Înțeleg ca e sânge și mă alarmez brusc. Ies în fugă pe hol, în căutarea medicului. Îl găsesc pe rezident și-l iau pe sus, speriata de semnificația sângelui în mațele de plastic aeriene. Medicul mă liniștește… nu e nimic. Nu contează… de parcă ar mai conta ceva acum în afară de disperarea cu care ne agățam de viață. Și el, și noi.

*

Azi mi-am făcut unghiile cu atenție și m-am machiat. Rujul este unul roșu aprins. E ziua în care el se simte mai rău. Dimineața a delirat, a vânat imaginare ființe zburătoare și s-a certat cu alte ființe, la fel de imaginare. Am simțit trupul de fum al morții cum învăluie salonul. Nu a interesat-o nici craterul din gresie, nici mobilierul în paragină, nici groaza noastră si nici zbaterea încăpățânată a pulsului în cavitățile tâmplelor. De aceea, am întâmpinat-o aranjată. Rujul meu roșu îi spune că nici pe mine nu mă interesează prezența ei, atâta timp cât încă îi pot rânji. Nu i mă supun înainte de vreme, nu capitulez fără să mă bat, nu-i aduc preventive ofrande. Îi rânjesc cu buze roșii, senzuale, atât de nepotrivite în acest templu al suferinței. Sau poate că, dimpotrivă, atât de necesare pentru a echilibra balanța lui „a fi” și „a nu mai fi”.

Fragment din volumul „Moartea tatălui”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here