Ielele

25

Fragment din volumul „Femeia dintre lumi”

„- În noaptea de Sânziene se deschid cerurile, spune o veche legendă. Pentru cei care cred, chiar au loc miracole.

– Și pentru noi, ceilalți, necredincioșii, ca să zic așa, nu?

– Nu! Sau… da, dar nu genul de miracol pe care l-ați aștepta… Citez din memorie, din Eliade, Noaptea de Sânziene: S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi…” Dar… ai și uitat?

Cele două femei se priveau insistent în timp ce vorbeau. Se aflau la una dintre terasele scumpe ale orașului, la o cafea, în plină lună iunie, când soarele nu părea gata pentru canicule memorabile, așa că binecuvânta lumea de asfalt și sticlă cu temperaturi încă suportabile.

– Carla, tu crezi în semne și mistere, în forțe, energii și premoniții. Oare greșesc prea mult dacă îți spun că ești o victimă a propriei imaginații bogate și oarecum sărite de pe fix? își reluă ofensiva „Toma necredinciosul”, așa cum fusese numită Adina încă de la începutul conversației.

– Și totuși, dacă spun adevărul? Sau ai uitat ce s-a întâmplat anul trecut în noaptea de 23 spre 24 iunie?

Și, rostind asta, Carla își privi cu subînțeles prietena, în timp ce aceasta se schimba la față.

– Poate că nu sunt chiar așa de țicnită cum mă crede lumea, inclusiv tu, uneori, nu?

Adina își simțea mâinile reci și capul fierbinte. Îi făcu semn chelnerului și comandă o apă carbo cu gheață. Simțea brusc nevoia să se hidrateze. Până ce chelnerul nu-i turnă în pahar apa ce-și juca neliniștită stropii pe cuburile de gheață, sfârâind în aer, Adina nu spuse nimic. Dădu peste cap, pe nerăsuflate, jumătate de pahar, simțind cuburile cum se bulucesc și-i strivesc buzele, ștergându-i complet rujul rezistent la lichide. Dar cui îi mai păsa acum de astfel de detalii nesemnificative? Amintirile spărseseră toate barierele pe care mintea ei le construise de anul trecut și până acum, dornică să izoleze, să cimenteze și să uite, dacă s-ar fi putut, acea unică întâmplare.

Carla o privea cu interes și cu răbdare, așteptând să spună ceva.

– O simplă halucinație, nimic mai mult. Asta a fost!

– Așa-i că nici tu nu crezi ce spui? i-o tăie Carla. Nu-mi spune că o voce din interiorul tău nu-ți șoptește ademenitor că nu este chiar așa…

Adina oftă și-și mai turnă apă. Mâinile îi tremurau.

– De ce naiba trebuie să discutăm noi despre asta chiar acum? Nu am discutat suficient luni de zile anul trecut?

– Adina, azi e 22 iunie! De-aia!

– Și? bravă ea inutil, în timp ce bucățelele de amintiri, păstrate la loc sfânt, în cea mai ascunsă tainiță a inimii, începeau să iasă iar la lumină. Nu știu ce ar mai fi de adăugat, reveni ea la un ton mai pașnic.

În fond, dacă era agresivă cu Carla, nu rezolva nimic. Nu putea schimba nici trecutul și nici măcar viitorul, căci în ceea ce privește prezentul, acesta era deja compromis.

Nu, nu, era imposibil să uite ce se întâmplase în urmă cu un an. Nu fusese zi de la Dumnezeu în care să nu retrăiască, măcar și pentru câteva minute, parte din senzațiile de atunci. Carla o invitase la un Festival al Ielelor, o manifestare atipică, mai puțin cunoscută, pe care aceasta însă o lua foarte în serios. Adina acceptase din curiozitate, doar pentru că se anunța insolit și distractiv.

Plecaseră din oraș cu mașina Carlei. Adina glumea încontinuu și se amuza pe seama prietenei ei, neînțelegând cum aceasta chiar credea în „cai verzi pe pereți”, așa cum rezumase ea „metaforic” „damblaua” prietenei ei. Ce spiritualitate? Ce comunicare, ce înțelegere și ce evoluție? Dar faptul că nu împărtășeau aceleași opinii, chiar pe marginea unor subiecte sensibile, nu le împiedica să fie prietene.

– Și asta contează, până la urmă, îi mai spuse Adina în timp ce cobora din mașină, întinzându-se să se dezmorțească după un drum mai lung de trei ore.

Ajunseseră într-un sat mic, de deal, ascuns între vii și livezi, într-un peisaj bucolic și deloc fantastic. Un peisaj ce invita mai degrabă la visare și romantism decât la experiențe ezoterice.

– Râzi tu, râzi, Adina, dar… îi mai spuse Carla, amenințând-o în glumă cu degetul. Uite, vezi casa aceea albastră? schimbă ea subiectul arătându-i o casă mică, peste drum, ascunsă în spatele unui gard falnic de nuiele. Ei, bine, acolo o să stăm. În gazdă. Mașina o las aici, curtea e plină de flori și ar fi păcat să le strivim sub roți.

Cele două prietene își luară fiecare valijoara din mașină și porniră spre casa albastră, uitându-se curioase în jur. Dintr-o curte vecină, un bărbat cu ochi negri, precum două hăuri, le zâmbi scurt și apoi dispăru. Scena dură o fracțiune de secundă, încât Adina nu era sigură dacă nu cumva doar i se păruse, așa că renunță să-i spună ceva Carlei. De altfel, nici nu ar fi avut ce să-i spună, poate să-i descrie arsura pe care o simțise între sâni atunci când li se întâlniseră privirile.

Ho, nebuno, se apostrofă ea în gând, încercând să-și calmeze pulsul ce se și abătuse de la cursul său firesc, așa cum îl știa de câțiva ani încoace, mai exact de când o părăsise „iubirea vieții”, un bărbat indecis, imatur și mămos, care alesese să locuiască cu maică-sa, dar fără ea, căci bătrâna nu o înghițea din motive pe care Adina nu le aflase niciodată.

Nu-mi mai trebuie bărbat cât oi fi! își jurase ea atunci în barbă, decisă să evite orice contact cu bărbații. Inclusiv cei buni sunt răi, încerca ea să se convingă că luase decizia corectă, atunci când, ulterior, refuzase nediscriminat avansurile tuturor bărbaților. Pacoste, asta sunteți… și discursurile mustind de misandrie pe care le ținea în gând pentru un singur spectator – ea însăși – erau lungi, complicate și deloc plauzibile. Dar o ajutau să-și mențină hotărârea, oricât de absurdă ar fi fost aceasta, căci nu te superi pe toți bărbații doar pentru că ai întâlnit un idiot, după cum insista – vorbind, desigur, în gol – și Carla.

Doar că ochii ăia negri, fără fund, fără glas și fără perdea în intenția pe care reușiseră să i-o transmită Adinei telepatic, îi răsturnară într-o fracțiune de secundă absurdele ei construcții la care lucra de atâta timp. Evident, nu voia să admită nimic, ar fi fost prea devreme, chiar dacă nu și greșit.

Bătrâna gazdă le-a ieșit în cale, zâmbind cu întregul chip. Mică și cocoșată, ai fi zis că sprinteneala și energia au părăsit-o de mult. S-a bucurat la vederea fetelor. În fiecare an, primea câte un participant la Festival în casă și nu neapărat pentru bani, ci pentru că așa își mai alunga singurătatea.

– De când v-aștept, maică, le spuse ea, bucuroasă de oaspeți în adevăratul sens al cuvântului.

Nu degeaba își îmbrăcase fota cea bună și ia pe care o avea de la bunica ei și pe care le păstra doar pentru sărbători sau momente importante, așa cum era și primirea musafirilor.

– Sarut-mâna, bunico.

Carla o cunoștea din anii trecuți și, de atunci, de fiecare dată, dacă nu se ocupa cămăruța joasă, răcoroasă și curată din casa lelii Ioana, aici venea.

– Are un fel de energie, nu știu cum să-ți zic ca să înțelegi, încercase ea să-i explice Adinei, după ce se făcuseră comode între țoalele colorate și frumos aranjate ale bătrânei case.

– Nu am nevoie să înțeleg nimic, las-o așa, i-o tăie Adina, fără să vrea să facă nici cel mai mic efort de a trece de propriile-i limite.

Și o lăsase Carla, căci știa că nu este posibil să luminezi cu forța drumul nimănui.

Se odihniră puțin – Adina putea jura că niciodată nu dormise mai bine și nu se sculase mai proaspătă și mai plină de vioiciune – și apoi o porniră pe jos, prin sat. Carla voia să-i arate poiana în care urma să aibă loc Festivalul în noaptea aceea, dar și să adulmece eventualele schimbări, să-și regăsească vechi amice, să se reconecteze la acea energie fantastică asupra căreia tot încerca să-i deschidă ochii prietenei ei.

Adina pășea ca pe ace pe drumurile pietruite ale satului, în timp ce Carla mergea desculță, înfigând bine tălpile și părând să nu simtă asperitățile drumului. Adina se ferea caraghios să calce în vreo băltoacă rămasă de la ploaia ce căzuse cu o noapte în urmă și bătea nervos din picioare la fiecare câțiva metri, să-și scutere pantofii ei de orășeancă venită la un spectacol pe care nu l-a crezut însă și interactiv. Carla o privea cu coada ochiului și nu-i mai spunea nimic. Zâmbea tainic, cu gândul la toate cele ce aveau să vină negreșit.

Puțin după căderea nopții, în poiană se adunaseră multe fete, toate îmbrăcate în alb, așa cum erau și ele acum. Adina insistase să-și cumpere niște rochii moderne, delicate și scumpe, ochise ea ceva de firmă, dar Carla se opusese categoric și adusese două cămășoaie lălâi și lungi, pe post de rochii. Acceptase Adina cu greu, dar acum, văzând că toate (Numai femei? se mirase ea iarăși) purtau costumații asemănătoare, aproape că o bufnise râsul. În plus, se gândea că singurul lucru care lipsea era o scenă și un mixer și, ta-naaa, ar pune-o rapid de un Neversea rural. Ce-i drept, cam bizar. Și feminin. Sau feminist?

Nici nu știa cât de departe este de realitatea pe care o trăia.

– Numai femei? Câte suntem?

– Iele! Sânziene! Normal că femei! Multiplu de trei sau de șapte. În plus, bărbații nu pot fi preotesele zeiței Bendis.

– Ce face?

Adina nu pricepea o iotă din ce auzea, dar cumva atmosfera începea să-i dea fiori.

Apoi, cineva, cumva, dintr-odată, a aprins focul. Și încă unul, și încă unul. Focuri de tabără suple și strălucitoare.

– Și acum?, o întrebase ea cu ochi flămânzi pe Carla.

Flăcările îi jucau în priviri și asta îi plăcea. Contrar obiceiului ei, nu se mai gândise la ce bun ar fi fost un grătar atunci, ci la cât de versatil și viclean poate fi focul.

– Nu este un foc obișnuit, ci simbolul pasiunilor, al spiritului și al cunoașterii intuitive, îi șoptise Carla, profitând de pauza de la prozaic pe care părea că o luase prietena ei. S-au făcut trei focuri – fiecare pentru câte o lume – terestră, intermediară și cerească, ca să faciliteze comunicarea, continua lecția în șoaptă Carla, dar Adina nu o mai auzea. Căci dincolo de focuri și de semnificația lor, Adina îl revăzuse pe bărbatul de mai devreme. Nu știa de când venise și el, de când stătea acolo, aparent retras, dar cuprinzând dintr-o privire totul. Singurul bărbat într-o mare de femei oarecum nebune.

– …să fii atentă, o să urmeze – și te rog să nu râzi – dansul, hora, pentru că cercul simbolizează în plan cosmic cerul, în timp ce pătratul reprezintă pământul. Mai mult, cercul este și simbolul eternității sub forma unei continue reînceperi. Este un ritual inițiatic mai mult decât un dans, o preveni șoptind ușor Carla.

– Ă… Ce? Cum? Ai zis ceva?

Dar nu mai primise niciun răspuns, căci îl văzuse și ea. Închise ochii și se rugă scurt, probabil vreunui spirit sau vreunei zeități păgâne, vreunui înger sau vreunui demon numai de ea cunoscuți sau poate chiar propriului său Eu Superior, cuiva care să o poată ajuta într-o situație complet ruptă de concret și tangibil. Acum începea, cu adevărat, Festivalul Ielelor.

Femeile își dădură mâinile și se prinseră într-o horă tăcută, singura muzică fiindu-le foșnetul frunzelor și al ierbii călcate ritmic de zeci de tălpi goale. Rochiile albe săltau ca niște flamuri, luminate simultan de cele trei focuri, creând iluzii optice hipnotizante.

Bărbatul, îmbrăcat și el în alb, părea că plutea printre ele, nevăzut sau, mai știi, dintr-un motiv care Adinei îi scăpa, tolerat. În continuare, refuza să împărtășească cu prietena ei ceea ce vedea, de parcă ar fi vrut să-l aibă numai pentru ea, iar secretul, odată mărturisit, i-ar fi spulberat orice șansă, purtându-se de parcă toate ar fi fost oarbe, numai ea, Adina, nu.

De aici, nu-și mai amintea decât fragmente….„

Continuarea în volumul „Femeia dintre lumi” în curs de apariție aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

Sunt de acord