Când ai murit, mama ta m-a privit cu dojană mare: nu te bocisem tare, să audă tot satul cum îmi plâng tatăl. Apoi, cu fiecare drum la cimitir, când nu mă vedea nicicum sfâșiindu-mi sufletul la mormântul tău, în mod evident pentru toţi trecătorii, iarăşi m-a certat. Fără cuvinte… ele au venit mai târziu, amare, grele şi nedrepte: „Eu nu te-am văzut niciodată plângându-l”. De parcă dacă m-ar fi văzut ea sau oricine altcineva, asta ar fi validat durerea mea. De parcă dacă aş fi montat micul spectacol lipsit de simţul ridicolului, tipic mai ales rurarului nostru primitiv, i-aş fi fost mai fiică și suferința mea mai adevărată.
Niciodată nu am înţeles de ce trebuie să faci circ cu durerea ta, în loc să ţi-o respecţi şi să le ceri şi celorlalţi acelaşi lucru, dacă ei nu ştiu nici măcar atât. Nu am înţeles de ce există la noi obiceiurile astea. Poate că ele au un scop curativ – prin exteriorizare să poţi mai uşor să-ţi continui drumul. Poate.
…Şi cu toate astea, azi, la 6 ani, te-am bocit în public. Azi, nenorocita zi de azi pe care aş anula-o din calendar, mi-am dat frâu liber lacrimilor şi le-am lăsat să izbucnească cu furie, prin cuvinte. Azi te-am plâns în public, scriind despre tine, moarte şi durere. Aş vrea să-i spun şi mamei tale asta, să fie şi ea „împăcată” în lumea ei căreia eu nu îi mai aparţin, dar, din păcate, nu va înţelege.
Fragment din volumul „Moartea tatălui”
fiecare isi face doliul in felul sau si nu are nevoie de explicatii pentru asta
da, asa e… uneori, insa, cineva „te pune sa dai socoteala”, mai ales daca provine din zone unde „protocolul” sta la baza respectivei comunitati si e mai important decat individul
Sigur ca da, de parca exista reguli in ceea ce priveste durerea si manifestarea ei. Cunosc, insa, ceea ce spui tu aici si pe astfel de oameni, oricat de apropiati mi-ar fi, ii prefer in bula lor de timp, spatiu si ce or mai avea ei, ca pe mine nu ma intereseaza. Te imbratisez..
exact. te pup si eu si-ti multumesc pentru ganduri
Tu esti mamica. Ai trei copii. Ai aflat deja ca nu doar parintii ii invata, ii educa pe copii ci si invers. Poate a sosit vremea ca si parintii…de la tara sa fie invatati de copii, de nepoti, ca durerea, desi universal valabila, se manifesta in moduri diferite, in functide de fiecare individ in parte. Iar daca ajungi sa te lovesti de rezistente din partea lor, tot ce ai de facut este sa nu pui la suflet. Spune in gand o rugaciune si pentru cei vii si lasa-ti durerea sa se scurga din suflet asa cum te pricepi tu. Intr-o buna zi nu ai sa o mai simti. Inseamna ca ai invatat sa traiesti cu ea; ca a ajuns sa nu te mai doara cu atata intensitate si o poti duce, o poti suporta.
Doamne ajuta!
of…de parcă trebuie să existe regului despre cum să-ți plângi morții! 🙁
nu e suficientă durerea aia care te sfredelește pe dinăuntru?
[…] Sursă: azi te-am bocit în public… […]