Cel mai greu e să-ţi aduci aminte. Nu de cum a fost totul, ci de momentele acelea. Ultimele. Cum s-au derulat ele, pas cu pas, lăbărţate de memorie la infinit. Nu vor să se termine, mintea le reia, în detaliu, obsesiv, tăind răni noi peste cele vechi neînchise. Nu mai ţine seama de dorinţa firească de a uita, nu ţine seama de durerea crescândă pe care această incursiune nebună o provoacă…

Vrei să nu uiţi nimic şi să uiţi totul, în acelaşi timp. Să păstrezi intacte clipele acelea nenorocite şi, totodată, să nu le mai poţi rechema. Însă când calendarul ajunge iar la aceeaşi dată… mai adaugi un an, iar, noi, ăştialalţi, ne dăm silinţa să ne comportăm ca şi când…, că, de, doar asta e menirea vieţii, să îi dea bice, dincolo de dramele private… o fi, dar nu e.

Noroc cu psihologii că au scalat moartea, au prins-o în cuie, dar ea tot a scăpat… acum stau şi aştept să urc şi ultima nenorocită treaptă, aia cu acceptarea, dar e cea mai înaltă, nemernică… şi tot creşte de la an la an, în loc să devină, în sfârşit, accesibilă. Anterioara, da, fără probleme, m-am cuibărit acolo, mi-am făcut casă şi nu mă mai dau dusă…

Şi nici măcar alte tragedii mai mari sau mai mici, din jur, nu ajută să te consolezi cu ideea de inevitabil (în multe cazuri destul de evitabil, că şi asta e o mare problemă, când evitabilul devine inevitabil)…

Văzută din interior, tot timpul drama proprie capătă dimensiuni copleşitoare, perfect justificate. Dar cum să ieşim din acel interior măcinat de durere, cum să ieşim tocmai în momentul critic, dacă nu am făcut-o înainte, atunci când bucuria înlesneşte călătoria în ambele sensuri?

Gânduri şi vorbe, cât mai multe, că prin desişul aglomerării lor să nu se mai vadă atât de clar totul… şi nici amintirile astea cumplit de precise să nu-şi mai facă mendrele…

Fragment din volumul „Moartea tatălui”

34 COMENTARII

  1. Amintirile ne omoara, amintirile ne alina sufletul… Asa e-n viata unii actori cu mult talent sunt chemati sa joace pe scena vesniciei de unde ne si vegheaza in tacere. Noi, desi nu le simtim prezenta, trebuie sa ne amintim de ei ca sa ne alinam putin durerea.

  2. Eu cred ca la un moment dat durerea devine suportabila. Nu o spun ca sa te incurajez, ci pentru ca asa se simte in partea mea de lume. La un moment dat ochii nu te mai inteapa asa de des…la un moment dat reusesti sa tragi aer in piept adanc. Din nou. Dar nu, nu trece.
    Splendid text.

  3. Îmi pare rău. Și pentru mine luna august e tare grea, comemorez moartea mamei apoi sărbătoresc ziua mea de naștere. În fiecare lună august mi-e dor. Și de ea și de anii mei. Amorțim, dar nu uităm. Sunt alături de tine.

  4. Dumnezeu să-ţi dea tăria să mergi mai departe. Nu vei trece peste, niciodată. Mereu vor fi lucruri sau momente în care-ţi vei aminti de el. Învaţă să trăieşti cu acest imens şi dureros gol toată viaţa…tot dintr-o experienţă cumplită am învăţat asta…

  5. Crisule, e cumva mai bine acolo pentru dumnealui, fara suferinta…Lasa-l sa se bucure.pastreaza-l in suflet si el te va privi cu aceeasi dragoste de tata de acolo – ei sunt acolo sus si nici macar nu se ascund, crede-ma. te imbratisez cu mare drag si te pup.

  6. Impresionant, draga Cris…mai ales ca de mai putin de o saptamana si la mine s-a implinit un numar de ani…si am vrut sa scriu despre asta, dar stiam ca daca o fac, imi pierd puterea, o plang, asa cum il plang si pe el. Astept momentul in care o sa vina uitarea, dar imi e teama ca numai odata cu batranetea si e batranetea e atat de departe….Te imbratisez cu to dragul, cu tot sufletul… Dumnezeu sa ni-i odihneasca….sau daca nu, sa le dea macar distractii pe cinste pe acolo, prin Ceruri.

Dă-i un răspuns lui ecoarta Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

Sunt de acord