Cel mai greu e să-ţi aduci aminte. Nu de cum a fost totul, ci de momentele acelea. Ultimele. Cum s-au derulat ele, pas cu pas, lăbărţate de memorie la infinit. Nu vor să se termine, mintea le reia, în detaliu, obsesiv, tăind răni noi peste cele vechi neînchise. Nu mai ţine seama de dorinţa firească de a uita, nu ţine seama de durerea crescândă pe care această incursiune nebună o provoacă…
Vrei să nu uiţi nimic şi să uiţi totul, în acelaşi timp. Să păstrezi intacte clipele acelea nenorocite şi, totodată, să nu le mai poţi rechema. Însă când calendarul ajunge iar la aceeaşi dată… mai adaugi un an, iar, noi, ăştialalţi, ne dăm silinţa să ne comportăm ca şi când…, că, de, doar asta e menirea vieţii, să îi dea bice, dincolo de dramele private… o fi, dar nu e.
Noroc cu psihologii că au scalat moartea, au prins-o în cuie, dar ea tot a scăpat… acum stau şi aştept să urc şi ultima nenorocită treaptă, aia cu acceptarea, dar e cea mai înaltă, nemernică… şi tot creşte de la an la an, în loc să devină, în sfârşit, accesibilă. Anterioara, da, fără probleme, m-am cuibărit acolo, mi-am făcut casă şi nu mă mai dau dusă…
Şi nici măcar alte tragedii mai mari sau mai mici, din jur, nu ajută să te consolezi cu ideea de inevitabil (în multe cazuri destul de evitabil, că şi asta e o mare problemă, când evitabilul devine inevitabil)…
Văzută din interior, tot timpul drama proprie capătă dimensiuni copleşitoare, perfect justificate. Dar cum să ieşim din acel interior măcinat de durere, cum să ieşim tocmai în momentul critic, dacă nu am făcut-o înainte, atunci când bucuria înlesneşte călătoria în ambele sensuri?
Gânduri şi vorbe, cât mai multe, că prin desişul aglomerării lor să nu se mai vadă atât de clar totul… şi nici amintirile astea cumplit de precise să nu-şi mai facă mendrele…
Fragment din volumul „Moartea tatălui”
Spune, e bine ca spui. Asa cred.
asa cred si eu, ca ce altceva mai putem face?
… Sa traim uitand si sperand
multumesc
După durere urmează dorul din ce în ce mai mare care n-o să treacă niciodată…
aia e problema
Amintirile ne omoara, amintirile ne alina sufletul… Asa e-n viata unii actori cu mult talent sunt chemati sa joace pe scena vesniciei de unde ne si vegheaza in tacere. Noi, desi nu le simtim prezenta, trebuie sa ne amintim de ei ca sa ne alinam putin durerea.
multumesc
Anul trecut pe vremea asta vorbele îmi veneau din imaginație, între timp am trăit si eu durerea… Ai un gând drag de la mine.
Imi pare rau… 🙁 Dumnezeu sa-i aiba in paza si-n lumina Sa…
Eu cred ca la un moment dat durerea devine suportabila. Nu o spun ca sa te incurajez, ci pentru ca asa se simte in partea mea de lume. La un moment dat ochii nu te mai inteapa asa de des…la un moment dat reusesti sa tragi aer in piept adanc. Din nou. Dar nu, nu trece.
Splendid text.
nu trece…
hugs! Ca nu stiu ce altceva ar mai merge 🙂
multumesc din suflet
Emoționant. Și nu, nu trece. Niciodată.
Asa-i? 🙁
Da.
Îmi pare rău. Și pentru mine luna august e tare grea, comemorez moartea mamei apoi sărbătoresc ziua mea de naștere. În fiecare lună august mi-e dor. Și de ea și de anii mei. Amorțim, dar nu uităm. Sunt alături de tine.
Dumnezeu sa -i aibe in paza Sa!
Sufletul tine minte ce il doare cel mai tare, stiu asta din experienta.
Te imbratisez.
Din pacate, da
[…] Lincu a scris un articol foarte emoționant ce mă răscolește și acum – deși e a treia oară când îl […]
Multumesc din suflet!
Dumnezeu să-ţi dea tăria să mergi mai departe. Nu vei trece peste, niciodată. Mereu vor fi lucruri sau momente în care-ţi vei aminti de el. Învaţă să trăieşti cu acest imens şi dureros gol toată viaţa…tot dintr-o experienţă cumplită am învăţat asta…
Multumesc la fel… Stiu ca asa e, dar inca nu am ajuns sa accept.
Greu. De fapt, nu accepţi niciodată cu adevărat, doar formal, ca să nu te bâzâie cei din jur, care-ţi spun că te înţeleg, dar ei n-au pierdut pe nimeni, nici măcar un biet căţel…
Din pacate, toti trecem mai devreme sau mai tarziu prin asta si tot din pacate, numai atunci intelegem ce inseamna…
Crisule, e cumva mai bine acolo pentru dumnealui, fara suferinta…Lasa-l sa se bucure.pastreaza-l in suflet si el te va privi cu aceeasi dragoste de tata de acolo – ei sunt acolo sus si nici macar nu se ascund, crede-ma. te imbratisez cu mare drag si te pup.
daca zici tu, draga mea…
„Well, like I’ve said, there’s no right or wrong way to grieve. Sometimes allowing yourself to indulge in memories of a loved one is the best way to get closure.”
multumesc
Impresionant, draga Cris…mai ales ca de mai putin de o saptamana si la mine s-a implinit un numar de ani…si am vrut sa scriu despre asta, dar stiam ca daca o fac, imi pierd puterea, o plang, asa cum il plang si pe el. Astept momentul in care o sa vina uitarea, dar imi e teama ca numai odata cu batranetea si e batranetea e atat de departe….Te imbratisez cu to dragul, cu tot sufletul… Dumnezeu sa ni-i odihneasca….sau daca nu, sa le dea macar distractii pe cinste pe acolo, prin Ceruri.
multumesc, draga mea… uitarea va veni odata cu vremea noastra
[…] Sursă: 11 august, tata… […]